După 1990, una dintre principalele evoluţii pe plan european şi internaţional, sesizată ca atare de ştiinţele sociale, se referă la deplasarea riscurilor la adresa securităţii din domeniul militar către domeniul civil şi de la nivel internaţional către domeniul regional şi intra-naţional. Riscurile de natură societală, economică şi ecologică, conflictele etnice şi religioase, fenomenul terorist, traficul transfrontalier şi crima organizată au devenit factori importanţi în definirea securităţii.

   Transformarea politică şi instituţională a României în ultimul deceniu, la care se adaugă procesul de integrare în structurile europene (UE) şi euro-atlantice (NATO), au creat condiţiile abordării de o manieră integrată în cadrul procesului de învăţământ a acestor procese. Transformările politice şi instituţionale au impus ritmuri accelerate de reformă a structurilor din administraţia publică (Guvern, Parlament, Preşedinţie) şi a componentelor sistemului naţional de securitate (M.Ap.N., M.I., Servicii Speciale). Acestor transformări li se adaugă necesitatea formării, prin învăţământ şi educaţie, a unei noi culturi publice a securităţii naţionale.